Ganduri Noutati Sanatate & Dieta Utile 17 ore in urma
Ai simțit vreodată că ești un actor în propria viață? Că tot ce ai reușit e, de fapt, o combinație de noroc, context favorabil și o doză de păcăleală? Că la un moment dat, cineva îți va spune: „A fost o eroare. Nu trebuia să fii aici.”
Dacă da, nu ești singur. Trăim într-o epocă a performanței, dar și a îndoielii. O lume în care chiar și cei mai vizibili, cei mai aplaudați, cei mai „de succes” indivizi au momente în care nu se recunosc în susurul aplauzelor. Le par prea puternice pentru vocea lor interioară, care încă șoptește: „Ești un fals.”
Aceasta nu este un semn de modestie. Este sindromul impostorului – o teamă profundă de a fi văzut cu adevărat și de a fi evaluat nu pe baza imaginii, caracterului și skill-urilor, ci pe esența interioară. Când n-ai fost învățat să te vezi ca fiind suficient, orice apreciere pare o minciună spusă frumos.
Dar poate că a venit timpul să ne oprim din fuga asta. Să stăm cu noi, să ne uităm în oglindă și să ne întrebăm, cu blândețe: Chiar nu merit tot ce am trăit frumos? Sau doar nu știu cum se simte meritul când vine fără frică?
Cuprins:
1. Ce faci când lumea te aplaudă și tu te simți fals ca un tricou de firmă din bazar?
2. De unde vine această frică de a fi „descoperit”? – Nu, nu e din lipsa de experiență!
3. Perfecționismul sau cum ne luptăm cu rușinea folosind un excel emoțional
4. E mai greu să fii sincer cu tine decât să înveți un job nou
5. Relațiile nu te scapă de sindromul impostorului
6. Cariera: între un „bravo” și primele semne de burnout
7. Și totuși, cum ieșim din cercul acesta?
8.Ești doar tu! Nu un om norocos. Nu o minciună. Nu o eroare de sistem
1. Ce faci când lumea te aplaudă și tu te simți fals ca un tricou de firmă din bazar?
Imaginează-ți că primești o promovare. Toți colegii te felicită, managerul îți laudă munca, iar tu… zâmbești încurcat și-ți zici în gând: Dacă ar ști ei cât de puțin merit, de fapt…
Astfel se instalează sindromul impostorului – o stare psihologică în care, deși ai dovezi clare ale valorii tale, continui să crezi că ești o fraudă, că nu meriți succesul și că, mai devreme sau mai târziu, superiorii și colegii tăi „te vor prinde cu garda jos”.
Nu are legătură cu realitatea, ci cu o lentilă afectivă distorsionată, născută de obicei în copilărie, hrănită de comparații și validată de o cultură care confundă siguranța de sine cu aroganța.
2. De unde vine această frică de a fi „descoperit”? – Nu, nu e din lipsa de experiență!
Contrar mitului popular, sindromul impostorului nu lovește doar începătorii. Din contră: cu cât ai mai multe realizări, cu atât cresc așteptările (interne și externe) și cu atât mai des apare gândul că nu le poți susține. Asta pentru că problema nu are legătură cu poziția ta, ci cu felul cum interpretezi ceea ce faci.
De multe ori, această frică se sedimentează și se face remarcată pe baza unui stil de atașament anxios sau evitant, format în copilărie. Dacă ai fost învățat că iubirea e condiționată („Te iubim dacă iei note bune”) sau că nu ești suficient („Puteai mai bine”), atunci ai învățat că valoarea ta trebuie câștigată. Constant. Fără pauză.
Și așa ajungi să crezi că fiecare succes e o excepție, nu o dovadă. Că, dacă ai ieșit în evidență, sigur ai „fentat” cumva sistemul.
3. Perfecționismul sau cum ne luptăm cu rușinea folosind un excel emoțional
Mulți dintre cei afectați de sindromul impostorului se refugiază în perfecționism. Totuși, nu în forma sa sănătoasă, de tip „vreau să dau ce e mai bun”, ci mai degrabă în tipologia rigidă, paralizantă: „nu am voie să greșesc, altfel se va vedea că nu merit nimic din ce am.”
Perfecționismul acesta nu e ambiție, ci un mecanism de apărare împotriva rușinii. Iar, psihologic vorbind, rușinea este una dintre cele mai copleșitoare emoții — pentru că nu spune „am greșit”, ci „sunt greșit”.
În loc să ne lăsăm văzuți cu vulnerabilitățile noastre, preferăm să arătăm doar vârful icebergului: realizări, proiecte, diplome. Dar dedesubt, ne temem constant că suntem doar o colecție de noroc și iluzii.
4. E mai greu să fii sincer cu tine decât să înveți un job nou
În foarte multe interviuri de referință, specialiștii, între care și psihoterapeutul Cristian Andrei, explică faptul că una dintre cele mai subtile forme de autoamăgire este negarea propriei valori. Ne este mai ușor să muncim până la epuizare decât să acceptăm ideea că merităm. E paradoxal, dar adevărat: pentru unii oameni, a primi e mai înfricoșător decât a lupta.
Totodată, „primirea” sau acceptul implică vizibilitate, iar vizibilitatea implică risc: risc de judecată, de expunere, de eșec. Iar cei cu un istoric de respingere sau umilință în copilărie preferă să se autosaboteze preventiv. „Dacă nu urc prea sus, nu am de unde cădea.”
Psihologic vorbind „frica de a fi văzut” e, de fapt, o formă de protecție față de o rană veche care n-a fost niciodată lăsată să se vindece.
5. Relațiile nu te scapă de sindromul impostorului
Ai putea crede că, odată ce cineva te iubește, sindromul impostorului dispare. Din păcate, nu! În relații romantice, el apare altfel: ca frică de abandon, ca gelozie irațională, ca „de ce m-ar iubi pe mine?”
În aceste cazuri, partenerul se metamorfozează ca o oglindă — dar nu una în care te vezi frumos, ci una în care ți se pare că e o greșeală că ai fost ales. Mai mult de atât, atunci apar comportamente de autosabotaj: devii distant, te subestimezi, provoci conflicte — ca să verifici dacă iubirea rezistă. Spoiler alert! Uneori aceste comportamente și acțiuni nu rezistă testului timpului. Ba chiar te pot face să afirmi: „Știam eu că nu merit.”
6. Cariera: între un „bravo” și primele semne de burnout
La job, sindromul impostorului te împiedică să accepți mai mult decât poți duce, să spui „da” din reflex și să muncești de trei ori mai mult ca alții, doar ca să simți că „nu ai trișat”.
Dar prețul e mare. Mulți oameni ajung în burnout nu pentru că nu sunt capabili, ci pentru că se simt obligați să demonstreze constant că merită să fie acolo. Fiecare succes vine cu un „data viitoare trebuie și mai bine”, iar odihna se transformă în vină.
7. Și totuși, cum ieșim din cercul acesta?
Nu există un „truc” care vindecă sindromul impostorului peste noapte. Dar există pași reali:
- Normalizarea sentimentului. Aproape toți oamenii de succes îl simt uneori. Asta nu-l face plăcut, dar îl face… omenesc.
- Conștientizarea dialogului interior. Notează-ți ce-ți spui când cineva te laudă. Vei observa tipare.
- Vorbește despre asta. Vulnerabilitatea e antidotul rușinii. Încearcă să spui cuiva de încredere: „Nu mă simt autentic.” Vei vedea că nu ești singur.
- Terapia. Aici nu mai e glumă: un specialist te poate ajuta să înțelegi rădăcinile și să construiești o voce interioară mai blândă.
8.Ești doar tu! Nu un om norocos. Nu o minciună. Nu o eroare de sistem
Sindromul impostorului nu dispare complet și nu poate fi îmblânzit prin mai multe diplome și calificări profesionale, ci prin mai multă acceptare. Prin curajul de a te vedea așa cum ești: complex, imperfect, capabil, cu frici, dar și cu un dram de valoare.
Chiar dacă astăzi te simți fals, întreabă-te: oare un impostor ar fi atât de atent, atât de implicat, atât de preocupat să fie… autentic?
Adevărații impostori nu-și pun întrebări. Tu o faci. Asta te face real!
